Vitiligo: cauze, forme clinice, diagnostic și opțiuni de tratament

Ce este, de fapt, vitiligo?

Vitiligo este o afecțiune în care melanocitele — celulele care fabrică pigmentul pielii — sunt distruse sau dispar din anumite zone. Rezultatul este apariția unor pete complet lipsite de culoare, cu un alb caracteristic, care contrastează cu pielea din jur.

Este descrisă ca o boală dobândită, cronică, în care celulele producătoare de pigment se reduc progresiv. Nu vorbim despre o simplă „decolorare”: pigmentul lipsește pentru că celula care îl produce nu mai este funcțională acolo. De aceea aspectul este alb-cretos, nu doar mai deschis.

Afecțiunea este frecventă. Materialele pentru pacienți ale British Association of Dermatologists arată că afectează aproximativ 1 din 100 de persoane în lume și începe de obicei înainte de 20 de ani, dar poate debuta la orice vârstă. Nu este contagioasă: nu se transmite prin atingere, obiecte comune sau conviețuire.

De regulă, petele nu dor și nu produc mâncărime, deși unele persoane resimt mâncărime înainte să apară o pată nouă. O pată albă care mănâncă persistent, se descuamează, se îngroașă sau își schimbă textura nu este tipică pentru vitiligo și cere reevaluarea diagnosticului.

Impactul real este, cel mai adesea, vizual și emoțional. Pe față și pe mâini, petele sunt greu de ascuns, iar asta poate afecta încrederea de sine și viața socială.

De ce apar petele albe? Ce se știe despre cauze

Ipoteza cea mai bine susținută este cea autoimună: sistemul imunitar atacă propriile melanocite. În sângele pacienților se detectează anticorpi împotriva unor proteine melanocitare precum TYR, TYRP1, DCT, MCHR1 și SOX10, iar în pielea din jurul leziunilor se găsește infiltrat cu limfocite T CD8+.

Există și dovezi experimentale: melanocitele din piele umană sănătoasă grefată pe șoareci fără blană au fost distruse după injectarea cu ser de la pacienți cu vitiligo. Au fost raportate și cazuri de vitiligo generalizat după transplant de măduvă osoasă de la donatori cu vitiligo.

O a doua ipoteză vizează un defect intrinsec al melanocitului: în culturi, aceste celule prezintă dilatarea reticulului endoplasmatic rugos, sinteză și procesare anormală a TYRP1 și sensibilitate crescută la stresul oxidativ, inclusiv la UVB.

A treia direcție este aderența defectuoasă a melanocitelor — melanocitoragia transepidermică. Celulele pigmentare se detașează și se pierd prin epiderm, iar stresul mecanic poate induce această detașare, ceea ce ar putea explica apariția leziunilor pe zonele traumatizate.

Sunt ipoteze care coexistă, nu etape obligatorii ale aceluiași lanț. Fiecare are dovezi în favoare și dovezi împotrivă, iar pentru vitiligo segmentar dovezile în sprijinul mecanismului autoimun sunt limitate.

Cum arată vitiligo și ce forme clinice există?

Cel mai frecvent, vitiligo se prezintă ca macule depigmentate cu margini conturate. Aspectul devine mai evident pe zonele fotoexpuse, când bronzul pielii din jur crește contrastul dintre pielea afectată și cea neafectată.

Vitiligo European Task Force a propus patru categorii principale: forma nesegmentară, bilaterală și simetrică, cu subtipuri focal, mucosal, acrofacial și generalizat; forma segmentară, cu distribuție dermatomală, întâlnită frecvent la copii; forma mixtă, care le combină pe primele două; și forma neclasificată, care include variantele ponctuată și foliculară.

În interiorul leziunilor pot apărea fire de păr albe — leucotrichie. Incidența leucotrichiei corporale variază de la 10% la peste 60%, pentru că vitiligo nu afectează întotdeauna melanocitele foliculare. Apariția ei nu se corelează cu activitatea bolii, în niciuna dintre forme.

Pe scalp, sprâncene și gene, afectarea apare de obicei ca una sau mai multe pete cu păr alb ori gri (polioză). Pot exista și fire albe izolate, dispersate, sau, mai rar, depigmentarea totală a scalpului.

Variantele clinice sunt numeroase: vitiligo ponctué, cu macule mici de tip confetti; vitiligo tricrom, cu o zonă intermediară de nuanță uniformă; vitiligo inflamator, cu margine eritematoasă elevată; vitiligo albastru, apărut pe arii de pigmentare dermică postinflamatorie; și vitiligo hipocrom, descris la fototipurile V și VI.

Cum evoluează boala în timp?

Evoluția vitiligo este imprevizibilă. Boala se poate extinde prin apariția de macule noi, prin creșterea centrifugă a leziunilor existente sau prin ambele procese deodată.

Unele semne sugerează o formă activă: hipopigmentarea periferică și marginile slab definite par a fi predictori, iar un model „pătat” de depigmentare poate fi și el un marker al bolii progresive. Ca indicatori de prognostic mai puțin favorabil sunt descrise boala de lungă durată, firele de păr albe din leziuni și fenomenul Koebner.

În formele generalizate, evoluția naturală este de obicei o răspândire lentă, dar boala se poate stabiliza pentru perioade lungi sau, dimpotrivă, poate evolua rapid. Rareori, întregul corp poate fi afectat în câteva săptămâni sau zile.

Vitiligo segmentar are un tipar diferit: atinge de obicei întinderea maximă în decurs de 1-2 ani și rămâne limitat la zona segmentară inițială. Prezența nevilor cu halou și a leucotrichiei crește probabilitatea de trecere spre forma mixtă.

Un anumit grad de repigmentare poate apărea spontan, inclusiv sub expunere solară obișnuită, dar repigmentarea completă și stabilă se întâlnește rar. Asta nu transformă plaja sau solarul în tratament: dozele din fototerapie sunt măsurate și administrate în cabinet, iar expunerea intensă arde pielea lipsită de pigment.

Cum se pune diagnosticul de vitiligo?

Diagnosticul este clinic. Medicul dermatolog analizează culoarea, marginile și distribuția leziunilor, prezența leucotrichiei și eventualele semne de activitate. Nu există o analiză de sânge care să pună, singură, diagnosticul de vitiligo.

Examenul cu lampa Wood are un rol important. La persoanele cu fototip deschis, leziunile cutanate și cele ale mucoasei orale sunt adesea greu de văzut fără această examinare, iar lampa Wood scoate la iveală zone care scapă ochiului liber.

Dermatoscopia completează evaluarea: leziunile apar cu o strălucire albă caracteristică, iar anumite elemente ajută la diferențierea între boala stabilă și cea activă. În cazurile cu aspect inflamator sau incert se poate recurge la biopsie cutanată.

Anamneza contează mai mult decât pare. La orice persoană, mai ales adultă, care prezintă un vitiligo cu debut recent, este obligatoriu un istoric detaliat despre expunerea la agenți depigmentanți cunoscuți — fenoli și catecoli, compuși sulfhidrili, derivați de hidrochinonă din produse de cauciuc — sau la medicamente implicate în depigmentare.

Analizele de sânge sunt utile pentru depistarea afecțiunilor autoimune asociate, în special tiroidiene. Pentru urmărirea în timp există scale validate — Vitiligo Area Scoring Index (VASI) și scorul Vitiligo European Task Force (VETF) —, deși definiții universal acceptate pentru formele active și stabile încă lipsesc.

Cu ce se poate confunda o pată albă?

Diagnosticul diferențial este larg. Pentru leziunile localizate intră în discuție nevul cu halou, nevul anemic și nevul depigmentos. Pentru formele întinse se iau în calcul piebaldismul, sindromul Waardenburg, pitiriazisul versicolor, morfeea și hipomelanoza maculară progresivă.

La copii și adulți tineri, cauze frecvente de pete albe sunt pitiriazisul alba și hipopigmentarea postinflamatorie. Diferențierea se face la consult, pe baza aspectului, a scuamei, a marginilor și a examenului cu lampa Wood — nu pe fotografie și nu online.

Leucodermia chimică sau profesională poate arăta identic cu vitiligo. Depigmentarea indusă de monobenzil eter de hidrochinonă este adesea permanentă și apare și la distanță de zona de aplicare; substanța a fost identificată tocmai după episoade de leucodermie la lucrători expuși unor compuși din produsele de cauciuc.

Micozisul fungoid hipopigmentat, o formă de limfom cutanat cu celule T, se poate prezenta cu leziuni hipopigmentate întinse și figurează în diagnosticul diferențial. Se ia în calcul mai ales la pete hipopigmentate persistente, discret scuamoase sau pruriginoase, și se confirmă prin biopsie.

Nevul cu halou este de obicei benign, dar leziunea pigmentară din centru trebuie examinată atent: un halou poate apărea și în jurul unui melanom. Persoanele de peste 40 de ani cu nevi cu halou apăruți recent se evaluează cu atenție pentru melanom cutanat și ocular.

Ce opțiuni de tratament local există?

Obiectivele tratamentului sunt oprirea progresiei și stimularea repigmentării. Alegerea depinde de formă, extindere, localizare, vârstă și de gradul de activitate a bolii. Toate opțiunile de mai jos sunt medicamente de prescripție sau proceduri medicale.

În leziunile limitate, ghidul British Association of Dermatologists recomandă ferm, ca terapie inițială, un corticosteroid topic potent sau foarte potent, o dată pe zi, cu evitarea zonei din jurul ochilor, și reevaluarea tratamentelor topice la fiecare 3-6 luni.

Durata face parte din siguranță. Corticosteroizii de clasa 1 se folosesc în cicluri de 6-8 săptămâni sau de două ori pe săptămână, iar tratamentul se oprește dacă nu apare nicio ameliorare vizibilă după 2-3 luni. Într-o meta-analiză, atrofia cutanată a fost observată la 14% dintre pacienții tratați cu clasa 1 și la 2% cu clasele 2-3.

Pentru zonele delicate — pleoape, față, gât — sunt preferați inhibitorii topici de calcineurină, tacrolimus unguent și pimecrolimus cremă. Spre deosebire de corticosteroizii topici, aceștia nu subțiază pielea și nu produc vergeturi. Concentrația, ritmul, durata și eventuala ocluzie se stabilesc de medic.

O opțiune mai nouă este ruxolitinib cremă, inhibitor de Janus kinază 1 și 2, autorizat în Uniunea Europeană din aprilie 2023 pentru vitiligo nesegmentar cu implicare facială, de la 12 ani. Nu se aplică pe mai mult de 10% din suprafața corpului. Fiind din clasa inhibitorilor de JAK, se prescrie și se supraveghează de un medic cu experiență în vitiligo.

Crema nu se combină cu orice. Eticheta aprobată în Statele Unite, la capitolul de limitări, arată că nu este recomandată asocierea cu medicamente biologice, cu alți inhibitori de JAK sau cu imunosupresoare potente, precum azatioprina sau ciclosporina. De aceea, înainte de a discuta despre prescriere, îți cerem lista completă a tratamentelor pe care le iei.

Tot despre asocieri, dar din informațiile europene: folosirea cremei împreună cu alte produse topice pentru vitiligo sau pentru dermatita atopică nu a fost evaluată, iar aplicarea lor pe aceeași zonă de piele nu este recomandată. Un produs topic pentru altă afecțiune se pune la minimum două ore după cremă, pe aceeași zonă. Aceeași regulă este valabilă pentru fotoprotecție și pentru emoliente.

Cum funcționează fototerapia?

Pentru formele extinse sau care nu răspund la terapiile topice, fototerapia cu UVB bandă îngustă este abordarea de referință. Presupune ședințe în cabinet, de obicei de 2-3 ori pe săptămână, timp de minimum 12 săptămâni, iar în general tratamentul durează 12 luni sau mai mult.

Rezultatele depind mult de localizare. Fața și gâtul repigmentează cel mai bine, în timp ce mâinile, vârfurile degetelor, picioarele și zonele cu fire de păr albe răspund cel mai slab. Datele dintr-o meta-analiză citată de DermNet arată răspuns marcat sau util clinic la 36% dintre pacienți după 12 luni de NB-UVB.

Ghidurile britanice atrag atenția asupra riscului semnificativ de pierdere a răspunsului după oprirea fototerapiei: unele pete pot reapărea. PUVA rămâne rezervat situațiilor în care NB-UVB nu este disponibil sau nu a fost eficient; deși în aceeași meta-analiză a dat 62% răspuns la 12 luni, presupune fotosensibilizare cu psoralen și un profil de risc diferit.

Pe leziuni limitate se pot folosi laserul excimer 308 nm și lumina excimer monocromatică: în studii, 20-50% dintre leziuni ating cel puțin 75% repigmentare, cu 24-48 de ședințe. Și aici, leziunile faciale răspund mai bine decât cele de pe extremitățile distale.

Ce se poate face dacă tratamentele obișnuite nu ajută?

Când boala avansează rapid, medicul poate lua în discuție corticoterapie orală în schemă de tip mini-puls, urmată de reducere treptată. Nu se ia niciodată pe cont propriu: corticoterapia orală prelungită are riscuri de creștere în greutate, modificări de dispoziție, oase slăbite, subțierea pielii, vergeturi și cataractă, iar rolul ei în vitiligo rămâne controversat.

Ghidurile britanice descurajează ferm asocierea azatioprinei cu fototerapia, din cauza riscului de malignitate. Terapiile combinate sunt frecvent studiate, dar nu toate funcționează: mousse-ul topic cu pseudocatalază asociat fototerapiei NB-UVB nu a fost eficient într-un studiu deschis, monocentric.

În cazurile cu stabilitate documentată, care nu au răspuns la terapiile medicale, se pot discuta tehnici chirurgicale de repigmentare — grefare celulară, transplant de melanocite și keratinocite, minigrefe punch —, efectuate în centre specializate. Condiția nu este forma clinică, ci evoluția stabilă în timp: pe boală activă, rezultatul este slab și traumatismul poate declanșa fenomen Koebner.

Rar, la persoanele cu piele închisă la culoare și vitiligo foarte extins, la care repigmentarea a eșuat, se poate lua în calcul depigmentarea terapeutică a pielii rămase pigmentate. Procesul poate dura între 1 și 4 ani, iar rezultatul este considerat permanent.

Camuflajul dermatocosmetic rămâne o opțiune legitimă în paralel cu orice tratament medical. Nu vindecă și nu oprește boala, dar poate reduce disconfortul vizual în perioadele lungi de așteptare a unui răspuns terapeutic.

Vitiligo afectează și alte organe?

În majoritatea cazurilor, vitiligo este o afecțiune a pielii. Există însă asocieri sistemice pe care medicul le are în vedere, susținute de variante genetice comune în genele imunoreglatoare și de asocierea epidemiologică cu alte boli autoimune.

Cea mai puternică asociere este cu boala tiroidiană, care, potrivit DermNet, poate afecta până la 15% dintre adulții și 5-10% dintre copiii cu vitiligo. Sunt descrise legături și cu poliartrita reumatoidă, diabetul și lupusul. Analizele se recomandă în funcție de context, indiferent de aceste procente.

Ochiul merită atenție separată: tractul uveal — irisul, corpul ciliar și coroida — și epiteliul pigmentar retinian conțin celule pigmentare. Uveita este cea mai importantă anomalie oculară asociată cu vitiligo.

Uveita se manifestă prin ochi roșu, cu sau fără durere, sensibilitate marcată la lumină, vedere încețoșată sau apariția bruscă a „muștelor zburătoare”. American Academy of Ophthalmology precizează că aceste simptome cer contactarea imediată a oftalmologului: netratată, uveita poate distruge țesut ocular vital și poate duce la pierderea permanentă a vederii.

Sindromul Vogt-Koyanagi-Harada reunește uveită, meningită aseptică, implicare otică (de exemplu disacuzie) și vitiligo, în special al feței sau al regiunii sacrale, cu polioză asociată. De aceea, cefaleea intensă cu redoare de ceafă, scăderea auzului sau vertijul cer evaluare de urgență.

Când este momentul să meargă cineva la medicul dermatolog?

Orice pată albă nou apărută, care persistă și nu se explică printr-o iritație recentă, merită evaluată. Cu cât evaluarea are loc mai devreme, cu atât discuția despre opțiuni este mai bine informată.

Ghidurile British Association of Dermatologists indică trimiterea către dermatolog atunci când vitiligo este rapid progresiv, când diagnosticul este incert, când impactul psihosocial este semnificativ sau când boala nu răspunde la tratamentul topic.

Justifică o programare fără amânare: pete noi care apar una după alta într-un interval scurt, margini care devin neclare sau hipopigmentate la periferie, un model „pătat” de depigmentare. Tot aici intră o pată care se îngroașă, se ulcerează sau sângerează — acestea nu sunt vitiligo și cer evaluare rapidă.

Există și situații care nu așteaptă programarea la dermatolog. Ochiul roșu, dureros, sensibil la lumină sau cu vedere scăzută cere consult oftalmologic în aceeași zi. Cefaleea cu redoare de ceafă, scăderea bruscă a auzului sau vertijul cer prezentare la camera de gardă.

Impactul emoțional este un motiv legitim de consult, indiferent cât de extinse sunt leziunile. Iar dacă apar gânduri de autovătămare, nu se așteaptă nicio programare: se sună 112 sau se merge la camera de gardă.

Ce nu funcționează? Mituri frecvente despre vitiligo

Circulă multe idei false despre vitiligo, iar unele întârzie evaluarea corectă. Primul mit este contagiozitatea: vitiligo nu se ia de la nimeni și nu se transmite prin contact, obiecte comune sau piscină.

Al doilea mit ține de alimentație. Materialele pentru pacienți ale British Association of Dermatologists precizează că nu există o legătură dovedită între vitiligo și alimentație sau fumat. Dietele restrictive adoptate pe cont propriu nu tratează boala.

Al treilea mit este că expunerea intensă la soare „egalizează” pielea. În realitate, bronzul crește contrastul, iar petele lipsite de melanină se ard ușor. Solarul și plaja nu înlocuiesc fototerapia, care folosește doze măsurate, administrate în cabinet.

Al patrulea mit este că nu există nimic de făcut. Există opțiuni cu dovezi: terapii topice, inclusiv un inhibitor topic de JAK autorizat pentru formele nesegmentare cu implicare facială, fototerapie și, în cazuri stabile, tehnici chirurgicale. Niciuna nu vindecă boala și toate au condiții stricte de utilizare.

Al cincilea mit: dacă un tratament e „aprobat” sau sună logic, e sigur și funcționează sigur. Nu întotdeauna. Mousse-ul topic cu pseudocatalază asociat fototerapiei NB-UVB nu a fost eficient într-un studiu deschis. Iar leucotrichia nu indică activitatea bolii, deși mulți o citesc drept semn de agravare.

Cum se trăiește cu vitiligo, zi de zi?

Vitiligo nu limitează activitățile fizice, nu afectează capacitatea de muncă și nu impune restricții de contact cu ceilalți. Ajustările țin, în general, de îngrijire și de fotoprotecție.

Zonele depigmentate nu mai au protecția naturală a melaninei și se ard ușor. British Association of Dermatologists recomandă protecție solară cu SPF 50 și grad UVA de 4 sau 5 stele, aplicată pe pete și pe pielea din jur înainte de ieșirea din casă, plus haine lungi și lejere și pălărie.

Stresul mecanic merită atenție: frecarea și traumatismele repetate pot induce detașarea melanocitelor, mecanism propus pentru fenomenul Koebner. Hainele foarte strâmte, exfolierile agresive și zgârieturile repetate nu ajută.

Camuflajul dermatocosmetic este o opțiune legitimă în perioadele în care tratamentul medical este în desfășurare. Nu tratează boala, dar poate reduce disconfortul vizual, mai ales pe față și pe mâini.

Sprijinul psihologic nu este un lux: anxietatea socială, stigmatizarea și scăderea stimei de sine sunt documentate în ghidul britanic. Acesta recomandă informații de auto-ajutorare în suferința psihică ușoară și terapie cognitiv-comportamentală în formele moderate spre severe. Dacă apar gânduri de autovătămare, se sună 112.

Opțiunile de tratament, pe scurt

• Corticosteroizi topici — Aplicații locale folosite în leziunile limitate, pentru a reduce atacul inflamator asupra melanocitelor și a favoriza repigmentarea. Ghidul British Association of Dermatologists recomandă ferm, ca terapie inițială, un corticosteroid topic potent sau foarte potent, o dată pe zi, cu evitarea zonei din jurul ochilor, și reevaluarea tratamentelor topice la fiecare 3-6 luni. Durata face parte din siguranță: corticosteroizii de clasa 1 se folosesc în cicluri de 6-8 săptămâni sau de două ori pe săptămână, alternativ cu preparate mai puțin puternice, iar tratamentul se oprește dacă nu apare nicio ameliorare vizibilă după 2-3 luni. Într-o meta-analiză, atrofia cutanată a fost observată la 14% dintre pacienții tratați cu clasa 1 și la 2% dintre cei tratați cu clasele 2-3; corticosteroizii intralezionali sunt în general de evitat, din cauza durerii și a riscului de atrofie de cel puțin 30%. Se administrează exclusiv pe bază de prescripție și sub supraveghere medicală. Un astfel de tratament nu se începe cu o rețetă veche sau cu medicamentul altcuiva.
• Inhibitori topici de calcineurină (tacrolimus, pimecrolimus) — Alternativă la corticosteroizii topici, potrivită mai ales pentru zonele delicate — pleoape, față, gât. Spre deosebire de corticosteroizii topici, nu subțiază pielea și nu produc vergeturi, ceea ce îi face utili pe pielea subțire. Studiile au arătat că tacrolimus unguent și pimecrolimus cremă pot duce la repigmentare, cu rate de răspuns la copii asemănătoare celor obținute cu corticosteroizi topici. Unguentul cu tacrolimus există în mai multe concentrații; preparatul, concentrația, ritmul, durata și eventuala aplicare sub ocluzie se stabilesc de medic, nu acasă. Ghidurile britanice menționează și combinarea cu fototerapie NB-UVB pentru zonele localizate.
• Ruxolitinib cremă (inhibitor topic de JAK) — Inhibitor de Janus kinază 1 și 2. Are autorizație de punere pe piață valabilă în Uniunea Europeană din 19 aprilie 2023, pentru vitiligo nesegmentar cu implicare facială, la adulți și adolescenți de la 12 ani; în Statele Unite este aprobat de FDA pentru vitiligo nesegmentar, de la 12 ani. Ameliorarea este semnificativă mai ales la nivelul feței, iar vitiligo de pe corp răspunde mai puțin spectaculos. Condițiile de utilizare fac parte din tratament: este medicament de prescripție, tratamentul se inițiază și se supraveghează de un medic cu experiență în diagnosticul și tratamentul vitiligo nesegmentar, se aplică în strat subțire și nu pe mai mult de 10% din suprafața corpului în același timp, nu se folosește în sarcină și alăptare, iar rezultatul se evaluează în luni (poate fi nevoie de peste 6 luni, cu oprire dacă nu apare o ameliorare satisfăcătoare după un an). Efectele adverse frecvente raportate sunt acneea și mâncărimea la locul aplicării. Face parte din clasa inhibitorilor de JAK, clasă pentru care sunt descrise, la formele cu expunere sistemică, riscuri de infecții grave, reactivare a virusurilor herpetice, evenimente cardiovasculare majore, malignitate și tromboembolism — motiv suplimentar pentru care indicația, suprafața tratată și monitorizarea aparțin exclusiv medicului.
• Analogi de vitamina D topici (calcipotriol) — Calcipotriolul topic a fost studiat în vitiligo, atât singur, cât și comparativ cu corticosteroizii topici. Este o opțiune discutată în cazurile localizate, în funcție de zona afectată și de răspunsul individual, tot pe bază de prescripție.
• Fototerapie cu UVB bandă îngustă (NB-UVB) — Expunerea controlată la lumină ultravioletă, în cabinet, este abordarea de referință pentru formele extinse sau care nu răspund la terapiile topice. Practic înseamnă ședințe de 2-3 ori pe săptămână, timp de minimum 12 săptămâni, iar în general tratamentul durează 12 luni sau mai mult, cu fotografii de urmărire. Răspunsul depinde puternic de localizare: fața și gâtul repigmentează cel mai bine, în timp ce mâinile, vârfurile degetelor, picioarele și zonele cu fire de păr albe răspund slab. Datele dintr-o meta-analiză citată de DermNet arată un răspuns marcat sau util clinic la 36% dintre pacienți după 12 luni de NB-UVB și la 62% după 12 luni de PUVA. Ghidurile britanice recomandă ferm NB-UVB, atrag atenția asupra riscului semnificativ de pierdere a răspunsului după oprirea tratamentului și rezervă PUVA pentru situațiile în care NB-UVB nu este disponibil sau nu a fost eficient, PUVA presupunând fotosensibilizare cu psoralen și un profil de risc diferit. Fototerapia este o procedură medicală: dozele sunt măsurate individual și nu pot fi înlocuite cu plaja sau cu solarul.
• Laser excimer 308 nm și lumină excimer monocromatică — Tehnică țintită pe leziunile limitate. În studiile publicate, în general 20-50% dintre leziuni ating cel puțin 75% repigmentare, iar petele localizate se tratează de una până la trei ori pe săptămână, cu un total de 24-48 de ședințe; în practică, două ședințe pe săptămână, cu circa 40 de ședințe în total, sunt considerate optime. Ca și la celelalte terapii, leziunile faciale răspund mai bine decât cele de pe extremitățile distale sau de peste proeminențele osoase. Efecte secundare posibile: eritem și, rar, vezicule.
• Tratament sistemic în formele rapid progresive — Când boala avansează rapid, medicul poate lua în discuție corticoterapie orală în schemă de tip mini-puls, urmată de reducere treptată, pentru a opri progresia. Corticosteroizii orali nu se folosesc pe perioade lungi, din cauza riscurilor de creștere în greutate, modificări de dispoziție, oase slăbite, subțierea pielii, vânătăi ușoare, vergeturi și cataractă; având în vedere aceste riscuri, rolul corticoterapiei sistemice în vitiligo rămâne controversat. Ghidurile britanice descurajează ferm asocierea azatioprinei cu fototerapia, din cauza riscului de malignitate. Aceste opțiuni presupun prescripție și monitorizare medicală; corticoterapia orală luată pe cont propriu, cu medicamente obținute fără rețetă, este periculoasă, iar oprirea bruscă are riscuri proprii.
• Terapii combinate — Asocierea unui tratament topic cu fototerapia este o strategie frecvent studiată, iar ghidurile britanice menționează combinarea NB-UVB cu un inhibitor topic de calcineurină pentru zonele localizate. Nu toate combinațiile testate s-au dovedit utile: de exemplu, mousse-ul topic cu pseudocatalază asociat fototerapiei UVB cu bandă îngustă nu a fost eficient într-un studiu deschis, monocentric.
• Fotoprotecție — Zonele depigmentate nu mai au protecția pigmentului melanic, se ard ușor și, în plus, bronzarea pielii din jur accentuează contrastul vizibil. Materialele pentru pacienți ale British Association of Dermatologists recomandă protecție solară cu SPF 50 și grad UVA de 4 sau 5 stele, aplicată pe pete și pe pielea din jur înainte de ieșirea din casă, împreună cu haine lungi și lejere și pălărie. Recomandarea concretă se adaptează la consult, în funcție de fototip și de zonele afectate.
• Camuflaj cosmetic — Produsele de camuflaj dermatocosmetic nu tratează boala, dar pot reduce impactul vizual și emoțional, mai ales pe față și pe mâini, în perioadele în care tratamentul medical este în desfășurare.
• Tehnici chirurgicale de repigmentare — Rezervate cazurilor cu stabilitate documentată, care nu au răspuns la terapiile medicale: grefare celulară prin bule de succiune sau suspensie celulară, transplant de melanocite și keratinocite, minigrefe punch, autogrefe cultivate. Se efectuează în centre specializate. Condiția de stabilitate nu decurge din forma clinică, ci din evoluția documentată în timp: pe boală încă activă, rezultatul este slab, iar traumatismul chirurgical poate declanșa fenomen Koebner.
• Depigmentare terapeutică — Opțiune rar folosită, discutată la persoanele cu piele închisă la culoare și vitiligo foarte extins, la care repigmentarea a eșuat: se uniformizează tonul prin depigmentarea pielii rămase pigmentate, cu preparate topice (monobenzil eter de hidrochinonă) sau laser. Procesul poate dura între 1 și 4 ani, iar rezultatul este considerat permanent — o decizie ireversibilă, care se ia doar după o discuție amănunțită cu medicul.
• Sprijin psihologic — Impactul asupra imaginii de sine și a calității vieții poate fi semnificativ, mai ales când sunt afectate fața și mâinile; ghidul britanic documentează anxietate socială, stigmatizare și afectarea stimei de sine. Ghidurile recomandă ferm informații de auto-ajutorare în formele ușoare de suferință psihică și trimitere către terapie cognitiv-comportamentală în cazurile moderate sau severe. Dacă apar gânduri de autovătămare, nu se așteaptă nicio programare: se sună 112 sau se merge la camera de gardă.

Mituri frecvente despre vitiligo

Surse medicale

Acest articol are scop exclusiv informativ și educațional. Nu constituie consultație medicală, nu stabilește un diagnostic și nu înlocuiește evaluarea directă efectuată de un medic dermatolog. Medicamentele și procedurile descrise se prescriu, se dozează și se monitorizează exclusiv de medic; niciun tratament nu se începe pe cont propriu, cu rețete vechi sau cu medicamentul altei persoane. Orice modificare a pielii, orice tratament și orice investigație se discută în cadrul unui consult medical. În situațiile de urgență descrise în text — ochi roșu dureros sau scăderea vederii, cefalee cu redoare de ceafă, gânduri de autovătămare — se apelează serviciile de urgență.